Multumesc, draga prietena!

De ceva timp suntem plecati la Timisoara, la niste buni prieteni. Ca atare timpul pe care il pot da netului s-a restrans mult. Gabi, o buna prietena, azi mi-a dat -fara o vorba- urmatorul text/eseu asa zice eu...Vi-l propun, cu drag, deoarece stiu de unde provine...

Si arzi

Cred c-as putea sa ma plimb pe cea mai pustie strada. „Mi s-ar parea tot plina”, zise golul din mine, - sau din anumite parti din mine, sau de undeva din neant, - cine stie.

Si-o iau usor pe strazi, si-mi amintesc cat de mica sunt. Ce punct interesant pot fi. Si de cand e punctul interesant? De cand punctul primeste atribute? De cand lumea. Din pacate, cica.

Ieri am observat o chestie atat de frumoasa. Stateam pe iarba si un ghiveci cu flori si frunze curgatoare se vedea perfect in ea. Si a urmat calatoria... La inceput am vazut ghiveciul, apoi mi-am imaginat ca e un soare cu raze multe, multe; imediat mi-am dat seama ca de fapt privesc iarba - atat de verde, si cand colo ceea ce vedeam era umbra. O umbra. Iar finalul, care practic mi-a dat un fel de (re)start a fost ca am vazut, simtit brusc LUMINA din jur. Fara de care n-as fi vazut nici ghiveciul, nici soarele cu razele lui imaginare, nici iarba, nici umbra. Redat, nu stiu cum suna, cum arata, dar ceea ce am trait a fost unic.

Da. Am simtit clipe de disperare si am inceput sa-mi lipesc etichete. De parc-as fi fost vreo conserva sau vreun borcan cu dulceata rara in el. Simteam cum ma strangea de gat, cum totul fierbe in mine, cum nu-mi pot inghiti nici macar saliva pe care oricum n-o mai aveam. Si simt des asta. Simt des ca ceva vibreaza prea tare in mine si ma zguduie cu nesimtire. Si ce sa spui, cui? “Normalilor” n-ai ce, s-asa sunt o ciudatica, s-asa nu-s cu toate; iar “nebunilor” – sunt putini, si sunt nebuni…cum sa inteleaga o semi-normala sau o semi-nebuna?

Cum sa spun – si totusi am spus – ca sunt paranoia, ca ard aiurea in mine, ca nu am energie pe foc, ci lemne. Simteam cum ma inecam in mine. Dar am reusit sa plutesc, si sa imi dau seama ca l-am depasit, si ca vad sau vreau mai departe. Aiurea ca mai vreau ceva. Iluzoriu deci.

Nu stiu, chiar exista ceea ce traiesc? Oare de aici atata duritate in ceea ce simt? De ce nu pot pricepe ca E FIX ASA CUM E? De unde atata nod in gat? Vreau sa curga tot. Si mintea vrea sa rupa tot. Si cand e iubire, SA FIE IUBIRE.  Sa intelegi. Sa lasi in pace, sa dai ce ai mai curat, adica PACE. Si sa fii si tu in pace.

Ma omoara materialul. Simt cum ma ucide. Nu pot impaca aceste doua lumi sau cate-or fi.

Nu poti trai in functie de celalalt. De cum iti vorbeste, scrie, raspunde. Nu poti sa fii asa. E oribil, urat.

Si cum sparg textul, asa ma sparg in mine. Nebunie.

 A tacea e o chestiune ce tine de zgomot. cu cat e zgomotul mai mare, cu atat se tace mai mult. Cu cat taci, cu atat il poti auzi. Tacerea nu inseamna liniste. Poate insemna, dar nu e. Linistea nu tine de tacere. Linistea tine de ceva ce nu poti percepe cu simtul.
Bla bla.
Ceea ce ma roade pe mine de fapt e ca vreau sa CUPRIND. Si pe el, cu tot si nimic ce este el. Si pe mine, si iubirea, si trecutul, si imaginatia, si materialul in nesimtirea lui. Sa cuprind, sa ard ce-i de ars, sa vad dincolo de ea. Sa patrund in suflet si in spirit, in linistea si nebunia si durerea reala de-acolo.
Vreau sa am puterea de a ma simti, de a trece peste ideea ca am o problema. 
Simpla, simplu.

Imi doresc enorm sa nu mai exist, - si n-are legatura cu nicio sinucidere - dupa cum spuneam, ne „sinucidem zilnic ca sa ne-adaptam”. Si nici nu am vreo stare demoralizatoare, pentru ca n-am nicio treaba cu moralul si emotionalul, desi imi dau seama ca tocmai prin asta il ard... chiar imi doresc si chiar n-o sa mai exist - nu e vorba ca nu vad vreun sens in existenta, pentru ca nu ma deranjeaza neaparat ca exist - dar am dorinta de a nu mai exista din simplul fapt ca a fi singur in existenta spune tot despre inexistenta. Cat de singur sa fii? Cat de sigur sa fii? Nimeni, nimic. Ai totusi ceva - pe tine, pe el, pe ea - ideea.

Si cica viata. Ma gandesc de cate ori pe zi traiesc si de cate ori mor. Dar n-o fac in timp ce-o fac, ci dupa. Si in fiecare clipa atribui ceva cuiva. Si totusi nu.

Am invatat sa punem etichete pentru ca altfel ne pierdem. A te pierde inseamna sa te doara. Nu stim nici sa pierdem, nici sa ne pierdem. Ne-am invatat sa cuprindem tot cu puterea mintii care este, de fapt, printre cele mai slabe. Suntem facuti sa ardem: ganduri, idei, clipe, etape, oameni, hartii, copaci, flori, detalii, vieti, morti, frunze, haine, suflete, minti, radacini. Tot. Suntem o ardere. Ne aflam intr-un proces de recunoastere, recreatie deplin. Practic nu cream nimic. Totul este un RE major.

Scuipam peste starile care ne insufletesc si care ne inalta la Spirit, la lumina. Suntem patrunsi de o ceata totala, de boli nenaturale, de suflete ratacite. Facem diferenta tot timpul dupa. Cum altfel? Dupa ce arzi, dupa ce treci prin asta simti ca renasti. Nu din propria cenusa, ci din alt izvor, alt cer, alta dimensiune. Cenusa-i cenusa.

Am simtit cum ard la propriu. N-as fi avut nevoie sa-mi dau foc. Mi-am creat propria ardere dintr-o minte innebunita de mecanisme adanc inradacinate intr-ale durerii si pierderii de Sine. Unde sa ma pierd pana la urma? Tot in mine, sau in alta dimensiune. Am vibrat altfel. Am vibrat pe-o frecventa redusa tot de mine la un nivel pe care nu pot sa-l cred ca fiind nivel. Ceva ce te ataca si te arunca intr-un soi de nebunie din care te trezesti doar atunci cand iti amintesti cat de liniste esti nu se poate numi nivel sau dimensiune sau vreo unitate anume, ci doar pur deseu. Grame de toxicitate, confundate cu ceea ce crezi tu ca-i iubire, cu matrita ta despre cum ar fi. Si tot ce ti se cere, tot ce-ti ceri se numeste intelegere. Musai sa intelegi. Daca nu intelegi, te pierzi. In acelasi pseudo-nivel in care crezi tu ca existi.  Tu nu esti un nivel, iar Spiritul tau nu este un nivel pe care trebuie sa-l atingi. Unde-i libertatea Spiritului? Unde-ti e cararea luminii-nspre el? Nu sta in nivele sau in procese, in salturi sau in constiinta. Singuratatea este forma sarita de pe marele fix al esentei.

Pentru mine este o regasire, precum un somn. Se aseamana cu odihna, asta in conditiile in care nu stiu ce-i odihna, ce-i somnul, ce-i foamea, ce-i saturatia sau culoarea preferata. Doar ideea ca *.

Singuratatea infloreste in mine cand totul este mort. Si-i plin de flori pana la urma. Indiferent de care, indiferent de mireasma, de aroma, de inaltare. Ceva ce ma poarta inspre lumile adanci. Inspre suprafetele zgariate. Si parca vad totul mai bine. Vezi in nimic. Vezi cat esti de mic. A fi totul si nimic este una si aceeasi stare.

O resimti din plin si n-ai jigni-o cu niciun gand, pe niciun rand. Se nasc in tine universuri paralele, care sunt practic in acelasi univers. Multiversuri.

Simt din plin efectul bumerangului. Doar un nesimtit il are. Bumerangul este pentru nesimtiti. Si arzi, si te pierzi, si esti nesimtit. Si nu sti pana nu te loveste. Si incepi sa (te) simti. Sa ti se contureze forma. Si iti dai forme, si dai pagini la nesfarsit. Pentru ca stii, n-ai capat, n-ai inceput.

N-ai nimic. Ai doar ideea ca existi. Din ideea existentei s-a nascut si inexistenta si tot ce duce spre ea. Tot ce faci, faci pentru inexistenta. Iar chestia asta te bantuie. Te poarta si te-ndreapta. Pentru ca te doare spatele. Un spate care duce si ustura. Si de-abia astepti sa scapi de el.

Subiectul sinuciderii plictiseste si calmeaza. A devenit sau a fost o ipoteza binevenita pentru oameni. Binevenita pentru ca n-ai habar ca existenta ta este egala sau aceeasi forma rupta din inexistenta. Asa cum nu existi in existenta, asa existi in inexistenta; asa cum binele inseamna rau si invers, cum iubesti si urasti, cum nu (sti sa) iubesti – nu urasti; tot asa. Anulare se numeste.

Asteptarea  este sinonima cu speranta. Nadajduiesti si astepti. In vise. Acolo ti se-ntampla tot. Si-n trezire nimicul.

Momente in care vrei sa cuprinzi tot pentru ca simti ca n-ai nimic. Momente in care  stii ca nu sti nimic, stii ca nu vrei nimic, si stai intr-un leagan al subconstientului care-ti da tot. Iti da chestii pe care le-ai cerut, pe care nu le-ai cerut. Si de unde atatea cerinte?

De unde atata dorinta. Vrei tu sa simti ceva, simti tu ca simti ceva. Si ai acel ceva, si-l traiesti. Il traiesti si-atat.  Arzi si arzi si arzi. Un cerc inchis care te duce spre zero sau nu.

Te fascineaza noul, misterul, tacerea. Te fascineaza tot ce nu sti. Pentru ca ai impresia c-o sa stii. N-o sa stii. Si daca o sa stii ceva, o sa stii ca tot ceea ce ti-ai dorit sau te-a fascinat a insemnat doar un alt mic si iluzoriu parcurs inspre nimicul care oricum (nu) esti.

Si nostalgia. Da, una dintre cele mai dragute stari. Ti-e dor. Ti-e dor pana si sa-ti fie dor. Interesanta ecuatie, daca stai putin intr-o sincera reflectie. Si dorul intotdeauna iti va canta. Pentru ca este mereu insotit de muzica, de imagine, de amintirea atingerii. Viata si moartea este o nostalgie continua. Ti-e dor de viata, visezi la moarte. Reverii si zadar. Umpli pahare si le bei si nu te-mbeti.

Vrei sa fii atins. Si sa simti asta. Fiori. Cred ca ajunge. Cred ca la asta se reduce si se-nalta tot. La a atinge. Distanta dintre atingere si neatingere sta intr-o atingere de gand. Cand nu atingi cu mana, cu trupul, cu buzele, cu firele, atingi cu gandul.

Totul sta intr-o atingere. Pana si nimicul. Te atinge nimicul.

Te atinge tot ce nu te-atinge. Dar e o dorinta puternica in a fi atins. Tu nu sti sa te-atingi. O faci brutal, carnal, dintr-o lovitura. Dai cu sapa. Si greblezi.

A face dragoste. Te conduce intr-o lume de poveste. Dar cine face dragoste in povesti? Ca-n povesti? Singura care este capabila in a face dragoste este IMAGINATIA.

Oamenii sunt mai timizi. Sau pure animale. Sau sarcastici. Umor negru in pat. Dragoste faci cand ESTI. Cand nu esti, faci altceva. Si cand dragoste nu e, nu-i bai.

E bai doar atunci cand imaginatia-ti este pura, cand tu chiar ESTI, si cand n-ai cu cine. Se instaleaza un soi de durere si nemultumire. Dar se arde si asta, nu? Nu (stiu). 

Nu cred in oboseala, nu cred in boala. Cred doar in ideea ca suntem efemeri ca si corp, ca si masinarie umana, si ca putem duce pana la ultima celula. Pana la ultima celula vie care inca iti sopteste – fa dragoste cu mine.