Stiinta compasiunii...

In urma cu trei zile mi se "spunea" in propriul cap sa fac o postare despre compasiune si iertari. Am uitat. In urma cu doua zile am iesit in oras cu niste prieteni aflati in vizita. Unul dintre ei ma intreaba brusc ce ar trebui in mod armonios sa perceapa/simta/gandeasca la aparitia unui anumit gen de experienta umana. Am FOST OBLIGAT sa ii vorbesc despre compasiune, dar am inteles ca prin intermediul sau iar mi se atragea atentia ca...am fost cascat! I-am povestit despre ajutorul pe care prin el l-am primit...Am zambit amandoi caci am inteles. Puteau sa ne fi iesit in cale zeci de circumstante si eu sa fi avut de explicat te miri ce ALTCEVA..."intamplator" nu asta se urmarea!

Sunt invitat sa lamuresc doua concepte intelese destul de eronat de multi. Primul dintre ele este aceasta COMPASIUNE, care nu are absolut nimic in comun cu mila. Si nici cu empatia. Mila este un sentiment, empatia este o cale de comunicare. Compasiunea insa este STIINTA. Ea presupune ca ai devenit constient ca te afli in cadrul unei scoli. Ca orice scoala are nivele de "invatamant/experienta", si ca ele nu au nimic in comun cu sentimentele. Intre elevi de clase diferite nu poate exista decat un raport de constientizare a faptului ca fiecare are ceva anume de invatat, care se potriveste nivelului la care acela a ajuns. Nu e nici "bine" nici "rau" sa fi in a sasea fata de cel de a treia sau fata de cel de a zecea. Este doar cum este, o constatare. Va veni momentul si pentru cel dintr-a treia sa ajunga in a sasea sau mai sus...

Experientele la scoala pamant trebuiesc privite exact cu aceeasi detasare. Ele nu sunt "bune/rele", pot avea si gust pentru experimentator, dar aia nu inseamna ca pot lipsi din bagajul de cunoastere/experienta a celui care si le-a ales. Ca nu le-a ales acum este evident, poate gandi in inconsteinta ca este "pedeapsa vietii lui", doar ca unul constient nu poate gandi asa. 

"Rolurile" pe care aici le jucam sunt creatie proprie, indiferent DACA am ales acel joc candva sau am intrat in el ca si consecinta a actiunilor noastre aici. Tot o alegere proprie le-a generat. Ca atare compasiunea este atitudinea fiintei CONSTIENTE care poate doar constata ce anume "lectie" si-a propus o entitate sa "invete/experimenteze".

Este si motivul pentru care exista o glumita spirituala despre o batranica care statea pe trotuar. Un tanar plin de bune intentii si avant o insfaca de brat si o traverseaza strada. Pe trotoarul ajuns, batranica ii multumeste umil si il lamureste ca ea nu avea deloc intentia de a traversa acea strada...Cand credeti ca menirea voastra este sa oferiti "ajutor", mai intai ar fi util sa vedeti limpede daca chiar este cazul. Notati ca respectivul nu mai este constient ca lectia respectiva ii foloseste la ceva, pe cand voi ati putea banui...Nu la insensibilitate va invit eu aici, ci doar la discernamant.

Un alt concept despre care vreau sa vorbesc este IERTAREA. S-a batut multa moneda pe acest concept si perceptia mea este ca fenomenul este GENERAT, nu in folosul limpezirii. Si inca de foarte de timpuriu. 

Daca am devenit constienti ca suntem la scoala, oare nu e limpede ca nu se presupune ca nu suntem "academicieni"? Ca atare mie imi pare absolut FIRESC ca orice "programa scolara" sa aiba rezervat "dreptul la greseli". Fara "greseala" nu exista experiment. A spune despre un experiment ca nu este un succes  poate fi o constatare, dar ea presupune ca deja s-a demonstrat -prin "greseala"-. Deci ce ar putea fi numit "iertare"? Nu cumva o infatuare psihologica prin care eu incerc sa obtin un "ascendent" in fata pretinsilor mei..."gresiti"? Tot psihologic, desigur!

Dragilor, nici un intelept nu "iarta" pentru ca nu e nimic "de iertat", dupa cum nu "vindeca", caci nu e nimic de "vindecat".

Ar fi util sa evitam sa ne mai jucam cu cuvintele, fara a intelege de fapt la ce servesc ele sau daca ar putea avea vre-o relevanta.

In intelepciune, Linistea, Pacea interioara te ajuta sa intelegi multe, poate chiar...totul! Succes!
...arareori am trait atat de clar sentimentul ca degeaba vorbesc, cum il traiesc astazi, cu ajutorul unor buni prieteni.
La doua zile dupa ce am facut postarea de mai sus, ma trezesc ca unul vorbeste iar despre iertare pe grup, fara sa fi inteles ca NU EXISTA NIMIC DE IERTAT, iar o alta imi lasa azinoapte un mesaj of line pe mes, cu aceeasi crunta neintelegere:
"...deodata,mi-a trecut ceva prin cap...nu te-am intrebat niciodata cat de mult sunt impacata cu mine,cat m-am iertat pt viata sau vietile mele..nu stiu exact..dar,in acum...cum stau..pt ca ,am constientizat ca aici e o hiba ...dupa toate cele...si nu numai...eu cu mine am ce am...asa-i ?
... mereu mi-am zis ca m-am iertat si ca ma iubesc..dar..vad ca nu e chiar asa..poti sa masori ceva din toate astea?ce pot face?cum,mai degraba..?"
Oare suntem atat de programati incat nici macar nu stim sa citim sau sa intelegem ce citim? Ne sunt atat de hipnotici niste termeni precum aceasta idioata "iertare", incat chiar ne-am indragostit de ea, oricat de ilogica este? Chiar suntem calculatoare iremediabil defecte?...Reflectati la asta!!!